Etapa I

Pare totul real si atat de convingator. Orice mishcare umana si respiratie a sa ne face sa credem ca suntem vi, ca traim, ca folosim materia si natura, dar ce ne face sa credem cu adevarat toata esenta sa? Gestul fiecaruia ma cuprinde inlauntru meu, ma uit cum pot face anumite gesturi, miscari cu atata calmitate? Nu se gandesc ca poate si o privire poate dauna mentalitati?! Ma uit la ei, dar cum ias putea intelege daca ei imbina in fiecare zi miscarea cu starea sufleteasca si produc impresii diferite in fiecare secunda? Nu totul este stabil. Nu constientizeaza ca prin subconstientul lor dauneaza propriei pers si mentalitati. Starea spirituala devine virtuala si tot mai greu de inteles si de atins. Spiritul propriu, care ne hraneste sufletul zilnic prin sperante, vise si trairi mai mult sau mai putin zadarnice, nu va muri nicodata, deoarece e in constanta schimbare, ne hotareste pasii repezi, cei lentzi, decizile daunatoare si cele bune, pana si cate lacrimi varsam. Este indestructibil, un trup fara propriul spirit este ca un cer fara nori, este esenta omeneasca si trupeasca provocata in fiecare secunda de lupte mintale si sufletesti. Ma uit in mine si reaizez cat de mult depind de ceea ce se numeste "emotie", un cuv cu derivari mari si un semnificat puternic caracterizat. Emotile mele sunt nemarginite, ma lasa sa iubesc ceea ce nu se poate iubi, sa urasc ceea ce ar trebui iubit, sa plang atunci cand nu am un motiv. Pentru o singura emotie toate aceste stari inchid un cerc, desi totul este o minciuna, cum iubirea si ura nu persista mereu e o salashluire prosteasca si perfida. Dar tin cont cami hraneste pentru o secunda dorinta de a trai, de a respira aerul pur, un fenomen adevarat si pur. Ma lasa sa respir acea traire intrucat sa dispara in acelasi timp foarte repede sau sa inspir in mine o minciuna adevarata plina de radiatii pozitive corpului si sufletului meu.
Ma gandesc cum pot mereu simti durere in loc de placere a vieti sau dorinta de a trece in pacat cu haz. Face parte din viata fiecaruia, durerea in sine ca cuvant si ca in corpul, mintea si inima mea este un lucru fundamental ce trebuie trait fiecare secunda, nu abandonata de momente fulgere de fericire, altfel lasata la o parte, revenind la propria simtire adevarata creste tot mai mult. Nu pot lasa fericirea sa imi minta sufletul pentru a imi constata un verdict de iubire fata de oricine si orice. O simt in momentele cele mai usoare si cand necazul spiritual se transforma in realizare, dar nu imi schimba superficialitatea de a fi ceea ce nu am sa traiesc sau de a simti excitatzile momentelor. Simt cum imi tremura fiecare fir de piele cand imi exprim suprematia frici de a infrunta senzatiile realistice si emotia de a simti cu adevarat fericirea imobila. Nu ma lasa sa imi exprim temerea si riscul de a trai esenta iubiri inteleasa si acceptata de mine insami. O piedica imensa pentru propriumi spirit. O frica de a accepta moartea ca sfarsit divin neregretata de insa de mister al sentimentelor mele. Dar frica ce inseamna? Un fior de teama, o senzatie constanta plina de imaginatie prosteasca sau divina, un a spune un "nu" la oricare provocare sentimentala gata sa izbugneasca constient de rezultatul final.

O simt, e mult mai puternic decat ratiunea mea de a gandi, de a expira emotie si de a emana lacrimi ce mereu cred ca scap farame de durere din sufletul meu.
O frica ce nu m-ar lasa sa simt cu adevarat niciodata iubirea pacatoasa sau adevarata. Dar iubirea adevarata e tot un mit, un mister de ucis, un pas absolut si concret catre infinit si murire. Orice durere ce o simt este parte din esentza mea de a trai inca, de a ma face sa realizez ca sufletul meu este destructibil si provizoriu, pentru ca imi circula in sange, simt fior la orice miscare de nesiguranta si tradare, dar totusi soptindumi mereu ca imediat va lua sfarsit totul, asta ma linisteste, imi ascund falsa fericire pentru un gand sigur ce va fi.
Modul de a stapani durerea omului nu exista, este esentiala chiar si in subconstientul si constiinta relizata umana. As minti sa spun ca nu iubesc, ma simt vinovata de acest afluent al fiintei mele, pentru ca lam detestat si il detest in continuare ca ma face sa distrug orice picatura de bucurie din mine si totodata hranindumi durerea tot mai placuta. Siguranta vinovatiei mele ma determina sa nu merit noile trairi si sentimente, sa le pretuiesc pe moment, dar sa le regret si sa le indepartez cat mai repede posibil.
Mam nascut pentru durere, dar fericita am sa las totul.