Etapa II

Nu stiu, ma gasesc in prapastia amintirilor si a realitatii....ce urat e....ce sentiment urat sa sti ca te-a parasit ceea ce iti dadea motive sa traiesti si pentru ceea ce sa traiesti....cat de obscur si inexplicabil poate fi totul...daca te gandesti cand un om poate sa atinga culmi inalte cu atata chin si pentru ce? pentru un obiectiv anume...cand stii ca ai o vorba buna din partea cuiva simti ca poti avea in tine o mica forta, o mica atingere a vorbei. O vorba poate schimba radical orice, o vorba care este compusa din litere, iar literele din sunete mute scrise declansate de ceea ce gandim si de sentimente. O vorba starneste o reactie, la care pooate nu te astepti, pe moment nu are efect poate, si iti ramane dupa aceea [sper ca nu te superi ca am pus o varianta mai "literara". Oricum, daca vrei sa o lasi cum era, corect este "dupa aia"] mereu acea vorba care iti hotareste viata, ceea ce gandesti, cum vrei sa gandesti, initiativa si mersul miscarilor tale. Dar de ce este dureroasa o vorba? doar pentru ca stabileste o hotarare? de ce da reactie si nastere acelei vorbe? nu mai bine ramanem muti si lasam influenta privirilor, chimia lucrurilor fara a le distinge si gandi, vantul miscarilor nesemnificative si greu de miscat sau simtit, cuvintele ce nu le auzim doar sa ne sopteasca incat sa auzim exact ceea ce avem nevoie?!?! Avem nevoie de distingeri nemaiîntalnite, de miscari controlate si necontrolate, care sa ne ofere doar un fior, sa simtim o tresarire in interiorul nostru ne dandu-ne seama pe moment ce se intampla, neafland de ce fiecare fibra se misca atat de rapid, iar cu gandul sa incercam sa oprim furia acesteia. Prefer sa raman muta si surda, dar cum de? Daca raman muta, nu imi pot expune nici macar reactia sau impulsul de a rosti ceva; ar fi o piedica pentru a schimba situatia unei intamplari.....ar fi bucuria imensa de a fi inteleasa exact asa cum vreau eu, cum? adica deloc...sa raman cu nedumerirea sau gandirea mea, stiind, ca odata expusa poate declansa o reactie radicala sau o impresie buna. Dar pentru ce sa risc o vorba care are sa ma raneasca sau sa ma faca bucuroasa?! nu mai bine raman vorbele in mine si economisesc stres, nervi, lacrimi, dureri, zambete, reactii etc etc? Cat de inexplicabil este atunci cand vrei sa spui cuiva ce simti? sa te pierzi in mintea ta, iar in fractiune de secunda sa iti gasesti toate cuvintele potrivite formand o fraza si sa o expui imediat. Dar iti este teama ca ti se blocheaza mintea si poti sa pierzi cu adevarat ceva sau pe cineva , dar tot in fractiune de secunde te lupti cu teama si iei hotararea in subconstientul tau crezand ca este drept si corect daca faci asa. Si te expui, chiar si muteste...este capatul sentimentului tau necunoscut sau foarte bine ascuns...este teama in care inchide ochii si se trezeste doar cand primeste primul sunet al gandirii celuilalt, dar pana atunci sangele in tine curge mai repede, se misca mult mai repede, chiar daca nu simtim, iar inma pompeaza normal dar mai repede decat normal...... Intr-un final, verdictul vine...ochii ti se miscoreaza, dar nu mai vad, sunt fara lumina, ci doar au in fata o imagine artificiala si bine stabilita incat sa nu te duca spre alta iluzie optica. Cauti in subconstient un auz care sa iti creeze un tablou fictiv si mincinos pentru a nu te dobori mintea de batalia dintre sentiment si durere.
Dar rostul "vietii" pentru inimile noastre care este? cand spui rost inseamna sa lupti, sa plangi, sa razi, sa crizezi sa faci absolut orice. Mintea ta are un mecanism care genereaza orice reactie si miscare intrucat in catalogheaza in nervi, bucurie, stres etc etc. Dar bine ar fi sa nu fie aceste asocieri....totul sa se distruga chiar in momentul in care se vrea sa se ajunga in mintea noastra...in timpul in care cu o viteza greu de stabilit si imaginat, sa punem un scut sau o bariera incat sa il doboare, sa nu mai ajunga in filamentul creierului nostru. Ce bine ar fi sa putem opri totul inainte sa ne doboare si sa ne faca sa gandim sa cadem in vise...de am trai doar din vise, sa le modelam cu un decor inimaginabil si inexplicabil, care sa nu aiba margini, atingeri de sunet nevoioase, expresii neintelese etc. Dar ce facem cand atunci chiar moare totul? cand simtim ca nu mai avem macar puterea de ridica o privire in sus pentru a cauta o picatura de lumina colorata plina de entuziasm, cand nu mai avem curajul sa inchidem ochii de frica sa nu doboram puterea de a sta in picioare, cand nu mai avem lacrimi sa putem varsa incet durerea superficiala de pe durerea in sine, sa putem smulge spiritul sufletului nostru si sa il dam in vileag... orice miscare de deget, orice miscare a corupui nostru este inca o dovada ca traim, dar fara sa fim foarte siguri de ceea ce ne dorim......dar stapan si maestru ne este Gandul, acea parte numita "gand" care invarte milioane de particule de cuvinte amestecate cu ramuri de sentimente si pierderi de vedere incat sa creeze un obiectiv sau un lucru nesemificativ. Dar daca moare totul, inseamna sa moara glasul reactiei corpului tau, sa raspunda doar unor emotii inimaginare sau reale dar fara niciun rezultat...nu mai stii sa raspunzi cu aceeasi serenitate si exact cum se asteapta toti, pentru ca in tine vointa este prizionera sufletului tau, care nu mai urla sa iasa sau macar sa isi doreasca sa iasa, pentru ca sta intr-un loc, fara sa gandeasca, fara sa ridice o mana de spirit sa zica: vreau afara! revenind la mine...de fapt nu am revenit niciodata, doar m-am exprimat in nimic. dar nu am nimic sa spun, nimic de obiectat, de ce? pentru ca ea stie tot, absolut tot...nu? mi se pare o scuza buna!!! dar nu este....este un fel de scapare pentru intelesul scuzei. da, cauza este cat se poate de obiectiva si foarte greu de suportat... greu se inteles, dar foarte usor de aruncat...de ce sa fiu aruncata???!!! ah, stiu!!! din cauza sunetului meu de ignoranta fata de sentimentele mele si din cauza crizelor de a fi fericita sub o durere care iese la suprafata dupa aia/aceea, atunci cand cineva imi plesneste peste fata si peste suflet ceea ce ma doare cel mai tare. La ce cuget sa fac sau la ce m-a facut mai degraba, nu are relevanta fata de altii, pentru ca sunt (presupun) in joc mintea, sufletul si mintea mea, raul daca ma napusteste este din cauza disperarii, a reactiilor mele care nu mai au un semnal de miscare sau de impotrivire pentru ceva BUN. Daca totul este pe sfarsite si este pe punctul de a nu mai fi, este din cauza ca mintea nu mai da semne ca ar fi inteles ceea ce este de fapt: pierderea. Daca intr-o noapte totul a fost fara durere din cauza unor mijloace absurde si rele, a 2a zi devine adevar si realitate, o realitate care nu mai exista cu adevarat si se adeveresc fiecare gand si vorba, care duc la.....somnul etern.